Da, exact acolo. Pe dealul ăla unde mi-am lăsat copilăria să devină o amintire îndepărtată.
O amintire ce parcă vine din altă lume. Din alte vremuri uitate de mult.
De pe vremea când credeam în vise, de pe vremea când încă nu aveam nici o grijă cotidiană.
Dincolo de dealuri, acolo unde vântul răscoleşte câmpul de grâu ce străluceşte în razele plăpânde şi calde de asfinţit. Acolo unde macul parcă se ascundea la umbră, acolo unde drumul se termină pe vârful colinei ce ascundea o furtună de vară, ce ştiam că vine spre mine. Acolo pe dealul ăla pe unde obişnuiam să fug când eram copil, visând că voi deveni un cosmonaut. Cosmonautul Silviu Andrei.
Acolo pe dealul ăla pe care mă jucam cu mâna prin lanul de grâu la asfinţit, când simţeam cu adevărat că este vară. Acolo unde credeam că viaţa e făcută doar din momente din astea perfecte de libertate şi fericire. Acolo pe unde treceam cândva nepăsător pe lângă astfel de scene, convins fiind că ele vor fi la fel pentru eternitate.
Acolo, pe dealul ăla unde mi-am lăsat copilăria să devină o amintire vagă despre viaţa la ţară şi despre milioane de vise ce eram convins că se vor împlini cândva. Acolo unde puteam să jur că viaţa va fi o eternitate ce va avea miliarde de momente frumoase ca ăsta. Pe dealul ăla unde vântul sufla atât de blând iar spicele de grâu se unduiau ca nişte dansatoare în sincron.
Acolo am pierdut cândva eternitatea. Acolo au rămas şi visele mele.
Şi copilăria. Cred că tot acolo după deal, au rămas şi speranţele mele.
Parcă simt şi acum vântul călduţ de vară ce-mi brăzda obrazul şi îmi răsfira părul, acolo unde sentimentul de libertate îmi înălţa spiritul.
Pe dealul ăla minunat, cu flori de mac.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu