Ne construim viaţa din amintiri. Tot ceea ce eşti astăzi, tot ceea ce vei fi mâine, se bazează pe amintirile pe care le-ai construit doar tu.
Aproape de fiecare dată când cineva începe o poveste, spune "îmi amintesc".
Esenţa vieţii ?! Probabil o ştie doar Dumnezeu. Sau Universul.
Ştiu doar că cele mai fascinante elemente din viaţă, sunt amintirile.
Imi amintesc cu plăcere de cele trei lucruri care îmi plăceau să le fac cel mai mult când eram tânăr: patinajul, înotul şi mersul cu bicicleta. Am avut o copilărie fantastică, iar câteodată, aş putea jura că ''aventurile'' pe care le-am trăit eu, sunt cele mai frumoase. Cel mai mare regret al meu este că vremurile în care puteai avea o astfel de copilărie, s-au dus şi nu mai vin înapoi, niciodată.
Doar cine a avut bunici la ţară, şi a petrecut vacanţele de vară undeva în mijlocul naturii, poate ştii ceea ce înseamnă cu adevărat o copilărie frumoasă. Pe vremea aia, nu fugeam după pokemoni, nu vânam hainele cele mai bune, nu căutam semnal la mobil şi nici nu încercam orice reţea wi-fi.
Nu dragilor. Pe vremea când copilăria era cu adevărat fericită, totul părea liniştit şi calm, grijile erau departe de gândurile mele, viaţa era minunată şi tot ceea ce aveam în minte era ''oare pe unde să mai hoinăresc astăzi". Îmi amintesc foarte clar şi acum, sentimentul de linişte şi calm din zilele călduroase de vară, zilele când nu aveam efectiv nimic în minte, zilele toride în care fugeam de acasă la un scăldat în Mureş, sau zilele din iernile grele, când fugeam la un săniuş pe vreun deal absurd de abrupt, la care nu aveam voie să mergem.
Îmi amintesc de toate astea într-un amalgam de alte lucruri pe care le-am făcut, unele rele, altele frumoase.
Îmi amintesc de câmpul interminabil de trifoi de unde săreau iepuri atunci când strigai, îmi amintesc de lanul de grâu de pe deal, în bătaia vântului de la asfinţitul soarelui, de zilele arzător de calde când mă trimiteau bunicii la întors de fân. Îmi amintesc clar de toţi câini pe care i-au avut bunicii mei, de toate găinile din curtea lor, de fiecare ciobitură de pe trotuarul din curte şi de toate locurile unde am căzut, dar şi de toate florile frumoase pe care le întreţinea bunica. De prietenii pe care-i aveam la ţară, de fetele care-mi plăceau, de nopţile în care mergeam la furat de mere, pere, sau prune, pe la vecini şi străini. Dar mai presus de toate, îmi amintesc de bunicii mei, fără de care toate astea nu ar fi fost posibile. Şi pentru asta, i-am iubit. Exagerat de mult.
Sunt profund îndatorat lor, pentru fericirea din copilăria mea. Pentru clipele în care timpul parcă stătea pe loc. Pentru momentele frumoase pe care atunci, nu ştiam să le apreciez. Dintre toate amintirile frumoase, una îmi persistă foarte des şi destul de clar. De parcă s-ar fi imprimat pe creierul meu. Nu aş putea să vă spun de ce. Probabil pentru că a fost o zi magică. Sau poate că a fost linişte, o linişte de iarnă în care nu se auzea absolut nimic. Ştiţi voi, liniştea totală de iarnă, când se aude doar un câine în depărtare lătrând. O zi în care parcă până şi fumul din coşurile caselor părea mai mut decât de obicei. O zi de iarnă liniştită, cu zăpadă grea ce scârţâia greu sub bocanci, o zi în care am pornit la patinaj, pe un lac îngheţat de lângă satul bunicilor mei. O zi în care am curăţat gheaţa de zăpadă cu mâinile mele. O zi în care era atât de linişte şi de plăcut, încât aş fi putut să jur că îmi aud gândurile.
Şi în liniştea asta totală, am patinat. Vreo 6 ore.
Singur. În linişte. Fără griji. De parcă nimic altceva nu mai conta. De parcă doar eu existam.
Ce vreau să spun ?! Absolut nimic. Aş vrea să poţi simţi ce am simţit eu atunci. Atât.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu